Am o minte complicata, vorba unei prietene sunt “desteapta-n cap”.
De prea multe ori insa mintea asta m-a infrant. Mi-am imbratisat proiectele ca pe niste copii. Cu pasiune. Fara frana, fara limita. M-am pus pe mine deoparte si m-am lasat dusa, m-am integrat/dezintegrat in ele. Ca sa nu gresesc nimic, sa nu se piarda nicio oportunitate. La nivel personal insa, am lasat multe momente netraite…Mi-am pus lacat inimii si mi-am alimentat nebuneste ego-ul de mare profesionist.
Dar am ajuns la capat. Fiinta mea nu mai accepta. Nu ma mai lasa sa stau pe dinafara, sa ma pierd. Asa ca toate ideile nebunesti mi se intorc cu dureri fizice. Acolo unde exista sensibilitati…
Cu pumnale in rinichi, constientizez cand lucrez impotriva inimii. Si-mi dau seama ca rolul meu aici, pe pamant, e sa ma bucur pe mine. Si daca intru intr-un proiect zambind inseamna ca mi se potriveste. Asa cum, atunci cand fizic resping oameni sau propuneri, inseamna ca acolo nu e treaba mea.
Daca afara sunt tunete si fulgere, primesc. Si nu ma mai agit. E treaba lui Dumnezeu. Daca sunt intr-o combinatie unde prea multi oameni fac greseli si din diverse motive nu asculta argumentele mele, primesc si asta. Nu mai fug indignata ca nu am fost ascultata, nu mai strig ca eu si numai eu aveam solutia salvatoare. Unele lucruri trebuie sa se petreaca, indiferent de ce cred eu. Pentru ca fiecare isi traieste experientele lui. Asa cum fiecare primeste ceea ce merita.
Ce va fi, va fi. Sunt in acceptare.
Superb si natural spus!
Viata e frumoasa cand nu incercam sa ne opunem legilor imuabile ale Universului. Gravitatia este aceeasi pretutindeni, asa ca o acceptam.
Iti multumesc pentru ca ma regasesc in esenta postarii! Iti doresc inspiratie si peisaje frumoase, oriunde iti vei indrepta ochii sau imaginatia!
Frumoase vorbe, frumoase ganduri. Multumesc, Traian.
Ati citit Cele 4 legaminte a lui Miguel Ruiz ?
Inca nu. Dar m-ai inspirat. Multumesc
Frumos spus Nadina.
(Cantecul ala are “doua feţe”, versiunea happy postata de tine, si versiunea sad: http://www.youtube.com/watch?v=MwS4jFmw7BI – Filmul Mary and Max, o sa-ti placa).
Avram, mi-e dor sa stam in tihna la o poveste… O sa vad filmul si o sa-ti scriu. Numai bine tie si alor tai. Te pup
Nu-mi vine sa cred ca au trecut aproape 17 ani! Parca ieri jucam carti in arhitectura. Iti amintesti cand Sebi a pus zahar in coca-cola in bar in arhitectura? Hahaha. Vremuri bune.
Da, ce liniste era atunci in mintea mea…Parca nici nu ma recunosc. Avram, sa nu indraznesti sa vii in tara si sa nu ma cauti. Auzi?
Cel mai frumos si inaltator lucru care poate fi observat la oamnii din jurul nostru este exact ce ai descris mai sus: o metamorfoza radicala la nivel intelectual si filosofic.
Un mic comentariu referitor la “Si-mi dau seama ca rolul meu aici, pe pamant, e sa ma bucur pe mine.” Cred ca dupa o vreme de bucurat pe sine omul ajunge la realizarea ca rolul lui pe pamant este de fapt de a bucura pe altii. Cea mai valoroasa mostenire pe care o lasam in urma noastra este efectul pe care l-am avut asupra celor din jurul nostru.
Adi,
e ok ce spui, daca nu cazi in extremna cealalta. Daca nu te pierzi numai bucurandu-i pe altii.